O proteină mică, numită uneori „hormonul iubirii” ar putea juca un rol mult mai larg în modul în care învățăm să ne legăm.
Când dragostea este în aer, ce se întâmplă în creier? Timp de mulți ani, biologii au răspuns: „Oxitocină!” Această mică proteină – lungă de doar noui aminoacizi – a fost uneori numită „hormonul iubirii”, deoarece a fost implicată în legarea de perechi, îngrijirea maternă și alte comportamente sociale pozitive, asemănătoare dragostei.
Dar în ultima vreme, neurologii și-au revizuit gândirea despre oxitocină. Experimentele cu șoareci și alte animale de laborator sugerează că, în loc să acționeze ca un declanșator al comportamentului pro-social, molecula poate pur și simplu să ascuți percepția indiciilor sociale, astfel încât șoarecii să învețe să-și vizeze comportamentul social mai precis. Se pare că nu este atât de simplu și direct pe cât oxitocina este egală cu dragostea. Dacă ceva similar este adevărat pentru oameni, asta poate, printre altele, să adauge o nouă ridă în încercările de a trata tulburările sociale, cum ar fi autismul, prin modificarea sistemului de oxitocină.
Oamenii de știință au crezut de mult timp că eliberarea de oxitocină în creier ar putea fi declanșată de interacțiunile sociale cu anumiți indivizi, cum ar fi descendenții sau partenerii care sunt importanți pentru noi și alte animale. Și când cercetătorii blochează experimental acțiunea oxitocinei, șoarecii își pierd capacitatea de a recunoaște indivizi importanți din punct de vedere social. Acest lucru sugerează că molecula joacă un rol central în învățarea socială – dar cercetătorii nu au știut exact cum își face treaba oxitocina.
Acest lucru se schimbă, datorită progreselor în tehnicile de neuroștiință, care în ultimii ani au permis cercetătorilor să identifice și să înregistreze activitatea neuronilor producători de oxitocină în adâncul creierului. Și acele înregistrări spun o poveste care diferă de vechea viziune – în moduri subtile, dar importante.
În centrul principal al mirosului din creierul șobolanilor, de exemplu, măsurătorile arată că oxitocina inhibă declanșarea aleatorie și zgomotoasă a celulelor nevoase, permițând astfel semnalelor neuronale ale mirosurilor reale să iasă mai bine în evidență. (Face acest lucru într-un mod invers, prin excitarea celulelor nervoase cunoscute sub numele de celule granulare, care inhibă alte celule nervoase.)
Robert Froemke, neuroștiință la New York University Grossman School of Medicine și coautor al lui Young, folosește auzirea copilului său plângând din cauza zgomotului de fond ca o analogie cu claritatea pe care oxitocina o creează în creierul nostru. „Am doi copii mici”, spune el. „Chiar și la două camere distanță, aer condiționat pornit și sunt profund adormit, copilul începe să plângă și imediat sunt treaz și asist, cu pupilele dilatate.”
Oxitocina îmbunătățește, de asemenea, răspunsul sistemului de recompensă al creierului. Acest efect ar putea schimba comportamentul animalului de la a căuta lucruri noi în mediu și de a se concentra pe recompensele sociale.
La volei de prerie, de exemplu, care intrigă cercetătorii pentru comportamentul lor monogam, rar la rozătoare, această schimbare facilitează legarea perechilor. Printre alte efecte, unele dintre celulele sensibile la oxitocină leagă mirosul partenerului de sistemul de recompensă. „Legătura de pereche este ca și cum ai deveni dependent de un partener”, spune Young. „Partenerul devine în mod inerent plin de satisfacții.” Speciile promiscue, cum ar fi șoarecii și șoarecii de luncă, nu au acei receptori de oxitocină, dar, în mod tentant, sunt acolo în creierul oamenilor, ceea ce sugerează că putem răspunde mai mult ca șoarecii de prerie decât șoarecii. (Varul molecular al oxitocinei, vasopresina, joacă, de asemenea, un rol în leagrea perechilor.)
Există o complicație suplimentară aici și una importantă: dacă rolul real al oxitocinei este de a clarifica percepțiile senzoriale legate de societate, nu doar de a promova socialitatea, atunci substanța chimică este probabil să aibă efecte diferite în contexte diferite. De exemplu, notează Young, oxitocina îmbunătățește îngrijirea maternă la șoareci – în mod clar un comportament pro-social – dar crește și agresivitatea maternă față de indivizi nefamiliari.
Mai mult decât atât, femelele volei de prerie răspund diferită la oxitocină, în funcție de faptul că au format încă o legătură de pereche, au descoperit Young și colegii săi. La femelele nelegate, oxitocina reduce zgomotul din sistemul de recompensă, permițându-le să învețe să-și placă mirosul unui potențial partener. La femelele care s-au legat deja de un partener, molecula crește volumul sistemului de recompense pentru a face partenerul mai plin de satisfacții, reducând astfel agresivitatea față de partener.
Ceva similar se poate aplica și oamenilor. Într-un studiu din 2012, 30 de bărbați care erau în relații monogame au menținut o distanță socială ceva mai mare față de o femeie străină atrăgătoare atunci când au primit un spray intranazal cu oxitocină decât atunci când au primit un placebo. Efectul nu a fost observat la un grup similar de 27 de bărbați singuri.
Dependența de context a oxitocinei poate complica eforturile de utilizare a oxitocinei pentru a tratatulburările din spectrul autist. Unii terapeuți folosesc deja spray-uri intranazale cu oxitocină pentru a trata persoanele cu autism, pe teoria că ar trebui să le sporească răspunsul la stimulii sociali. Cu toate acestea, un studiu clinic amplu nu a găsit recent niciun efect demonstrabil.
Acest lucru nu este surprinzător, spune Young, deoarece studiul nu a controlat contextul în care pacienții au primit spray-urile. Dacă un copil este agresat la școală, de exemplu, tratamentul propus ar putea să nu ajute, dar ar putea intensifica acea experiență negativă, notează el. În schimb, Young consideră că orice terapie pe bază de oxitocină ar trebui să fie administrată cu atenție în siguranță a unei sesiuni de terapie.
Oamenii de știință observă, de asemenea, că, deși oxitocina joacă în mod clar un rol important în reglarea comportamentelor sociale, cum ar fi legarea de perechi și îngrijirea parentală, nu este singurul actor. „A te îndrăgosti este o experiență plină a creierului și a corpului”, spune Kozorovitskiy. „Are elemente senzoriale și elemente cognitive, iar memoria este importantă. Este oxitocina unul dintre numeroșii modulatori care mediază toate aceste schimbări? Absolut. Dar putem pune totul pe oxitocină? Aceasta este cu siguranță o simplificare excesivă”.
